Sesiunea a treia de recuperare blocata…

Ai simtit vreodata ca cineva ti-a frant aripile si din zborul catre inaltul cerului ai picat pe pamant? Ai simtit vreodata ca cineva ti-a spulberat si ultimul strop de speranta?

In mod normal, la aceasta ora ar fi trebuit sa fiu undeva in drum spre ceea ce ar fi trebuit sa fie a treia sesiune de recuperare si tratament la clinica de laseropunctura din Franta. Spun ar fi trebuit pentru ca din pacate oricat de mult m-am straduit sa fac posibila aceasta deplasare, nu am reusit sa adun banii care au fost alaturi de mine pana acum, acei bani fara de care recuperarea mea se blocheaza intr-un punct mort.
Stiu cat de important e ca recuperarea si tratamentul meu sa aibe continuitate, dar care, dintr-un motiv pe care eu inca nu il inteleg nu au ajuns la mine, s-au pierdut, s-au stins undeva pe drum. O fi criza de vina? Ajutorul material, care altadata imi dadea atata curaj si speranta, doar la o simpla atingere. Valuri care parca s-au intetit acum, chiar daca nimic nu pare sa le starneasca si cerul pare a fi senin in imensitatea sa, iar oceanul gandurilor mele, linistit. Iar eu am ramas suspendata undeva in aer intre trecutul plin de sperante si incertitudine. Atarnand undeva in tacere printre gandurile mele, cautand intr-o tacere uneori mult prea apasatoare, explicatii, raspunsuri si solutii. Cautand dar negasindu-le. Cel putin pentru moment.
Batand la porti inchise, dincolo de care nu se aude nici macar un murmur. Ma vad din nou blocata, atat de aproape de a-mi implini visul. Vis ce se indeparteaza iar, vis, ce intr-o secunda a ajuns iar, atat de departe. Ca un alpinist care a alunecat cateva sute de metri dupa ce zarise punctul unde ar fi trebuit sa infiga steagul victoriei.
Am impresia de multe ori ca sunt ‘pedepsita’ pentru vointa cu care lupt, ca sunt trimisa la colt pentru dorinta mea de a ma ridica, mustrata pentru ca sper si doresc, sau pentru ca am pur si simplu curajul sa indraznesc. De parca toate acestea mi-ar fi interzise de o lege nescrisa, ce mie imi este ascunsa si pe care toti ceilalti o cunosc dar nu vor sa mi-o arate. De fiecare data cand incerc sa ma ridic sunt trantita inapoi cu si de o indiferenta dureroasa. Nu stiu, e ceva ce incerca sa ma tina tintuita in scaun si nu-mi dau seama ce e de fapt. Ca vointa Divina nu cred sa fie, imi spune mie ceva launtric ca nu e. E doar o forta pe care eu trebuie sa o inving gasind una mai mare si de sens contrar, atat. Si nu stiu inca unde sa o gasesc, incotro sa ma indrept. Asta e motivul adevarat pentru care inca mai bajbai in cautarea ei.

Imi pare rau ca nu s-a putut. Pur si simplu nu a depins de mine. Intotdeauna, in ceea ce priveste orice ar fi depins de mine, am depus toate eforturile si am facut orice sacrificiu pentru a nu constitui un impediment ori am incercat sa inlatur orice obstacol s-ar fi ivit in cale. Sper ca voi mai avea puterea si resursele necesare sa ma ridic din nou si sa continui de acolo de unde… am fost nevoita sa ma opresc si mai sper inca o data ca inca nu e prea tarziu pentru mine!