De multe ori visam ca zbor. Nu aveam nevoie de aripi ci pur si simplu intindeam bratele si pluteam. Nu auzeam decat acel suierat delicat al inaltimilor si simteam fara frica, abisul sub mine. Atata liniste incat totul parea incremenit. Nici gravitatie nu mai era parca. Sau era… Zborul dura minute intregi si se termina inevitabil si extrem de lin, la tarmul marii, unde ascultam valurile ce se spargeau de mal si le admiram spuma. Luam nisipul in palma si asteptam apa sa mi-l fure. Nimic mai frumos, nimic mai perfect, nimic mai adevarat. Armonie desavarsita. Iubitul meu ma lua in bratele-i puternice si ma ridica deasupra capului rotindu-ne impreuna. Eu intindeam bratele ca un saritor de la mare inaltime si ma lasam in voia lui. Dintr-o data imi dadea drumul si din cadere, ma prindea in brate, sarutandu-ma. Lumea era cu totul la picioarele mele. La umilele mele picioare.
Am deschis ochii. Peisajul nu-mi era deloc cumoscut. Priveam cerul. Ce ciudat. Niciodata cand plutisem in vazduh, nu privisem spre cer. Si nici nu imi inchipuiam ca va urma o vreme cand voi ridica atat des ochii spre cer. Suprafata pe care ma aflam era tare si incomoda. Am incercat sa ridic capul spre a privi in jur. Era atat de greu incat am renuntat. Imi era nespus de sete. Gatul imi era uscat si pe buze simteam praf si gust de sange. Am ramas asa incercand sa-mi amintesc ce se intamplase. Usor, usor memoria a inceput sa-mi revina. Marea ne chemase la ea si hotarasem sa-i dam curs chemarii. Pe drum se pare ca am fost victimele nevinovate ale unui accident rutier, totul s-a intamplat din cauza unui sofer, din cauza neasigurarii lui la efectuarea manevrei de depasire. Mi se contura din ce in ce mai clar acest lucru. O clipa am avut senzatia ca ma aflu pe linia frontului sau ca joc acest rol intr-un film de razboi. Era mult mai trist decat atat, era crunta realitate. Auzeam voci si gemete si nu puteam nici macar sa le deosebesc pe ale mele de celelalte. Cineva mi-a spus sa incerc sa raman nemiscata. Am incercat sa-mi misc un picior. N-am reusit. Pur si simplu n-au vrut sa ma asculte. Am incercat sa nu ma gandesc la nimic si sa astept. Creierul meu realizase si, desi eu nu vroiam inca sa cred, din colturile ochilor imi curgeau lacrimi reci ce ma ardeau si se spargeau de asfalt. Le auzeam cum cad. Doar eu. Am murit incet, apoi din ce in ce mai mult, apoi de tot, pentru ca in cele din urma sa realizez ca traiesc.
M-am trezit la spital. Ma priveam undeva de sus cum doctorii ma stabilizau. Ii auzeam ce vorbeau si ma ingrozeam desi nu stiam medicina, Traumatism vertebra- medular complet T4-T7 ? acesta e diagnosticul care mi-a tunat in urechi la 29 de ani. Am tipat, am strigat, m-am zvarcolit si apoi am cugetat. Mi-am dat seama ca Dumnezeu nu pedepseste ci doar ajuta si iarta. Si daca mortii nu m-a dat desi fusesem in proxima ei vecinatate, asta inseamna ca ma iubeste si ca va fi cu mine. Au urmat luni de cosmar. O interventie chirurgicala pe coloana, pentru a mi se implanta tije de titan, pentru sustinerea coloanei, dureri insuportabile si multa multa suferinta. A fost greu si este in continuare. Si totusi am decis sa lupt desi ar fi mult mai simplu sa renunt. Prietenii, cei dragi s-au cernut si s-au imputinat. Lumea e foarte amabila insa doar la nivel de intentii. Mi-au mai ramas doar doi prieteni adevarati. Carutul cu rotile si speranta. La numai 30 de ani. E trist sa ai doar doi prieteni la aceasta varsta. Alaturi de ei doi am inceput marea lupta, pe care culmea vreau s-o si castig. Si de ce nu? Pot sa vad, sa simt, sa primesc o floare si sa ma bucur de parfumul ei, sa gandesc, sa visez, sa iubesc si sa sper. Nu e putin lucru. Am inceput exercitiile de recuperare cu o hotarare ce ma uimeste chiar si pe mine. Inca mai am dureri dar asta nu e un impediment. Am inceput sa ma documentez din diverse surse, sa pierd nopti pe internet si sa citesc carti de specialitate. Am aflat ca prin implantarea unor celule stem in locul unde coloana este rupta acestea pot reface legatura intre cele doua zone. Si impulsurile trimise de creier pot depasi acea zona si ajung in zonele pana atunci imobile. Mi-am intocmit un dosar cu toate documentele necesare si l-am trimis in China la o Clinica specializata in interventii de acest tip. Dosarul a fost studiat si avizat favorabil. Am fost programata pentru operatie in 2008. Sunt fericita. Pe chip mi-a reaparut un zambet dupa multa vreme.
A mai ramas un hop. Costul operatiei si al deplasarii. Si daca apta fiind de munca as fi sperat poate ca intr-o viata de munca si de eforturi sa strang acesti bani(poate), in situatia data imi este imposibil. Stiu ca sunt multi care au atatia bani incat au uitat pe unde au pus aceasta suma si nici macar nu-i o problema daca nu-si mai aduc vreodata aminte. Insa pentru mine e o chestiune de sansa sa reusesc sa ii adun. De aceea apelez la sensibilizarea opiniei publice in speranta ca voi reusi. Va rog sa nu ma condamnati pentru ca sunt nevinovata. Stiu ca sunteti obositi de cei care cer bani (uneori pe nedrept) insa incercati sa faceti un efort si acesta va va fi rasplatit de o lacrima ce va curge pe obraz in momentul cand ma veti vedea plimbandu-ma cu pasi mici dar siguri prin parcul inverzit.
Va multumesc.
Mirela
O clipa de imprudenta mi-a transformat viata in cosmar. In vara anului 2006 un accident de circulatie stupid mi-a frant aripile, la o varsta la care abia incepeam sa visez frumos viitorul.